Sentimentul romanesc al isteriei

Cartarescu - Sentimentul romanesc al isteriei, link aici

Inca un articol scris dupa modelul “o tara se construieste greu, iar punctul de inceput ar trebuii sa fie buda si nu sala de conferinte”. Stiu ca domnul Cartarescu nu vorbeste despre ceea ce el insusi gandeste ci numai despre ceea ce gandeste in folosul celui pe care il educa - romanul nici prea prea dar nici foarte foarte. Accept cu drag invitatia de a face o mica excursie in lumea badaraniilor cu ceafa lata, BMW-ul tunat si ego mai gigantic decat casele tiganesti. Acestia sa fie oamenii scarbosi despre care vorbeste distinsul scriitor? Probabil ca tarfele, securistii, noii imbogatiti ii provoaca dezgustul intelectual, dar din pacate nu ii sterilizeaza simturiile, ci il determina sa concureze acerb impotriva lor, folosindu-se de un limbaj insalubru condimentat pe alocuri cu o filosofie de mahala.

O vanzatoare care zambeste atunci cand iti vinde un produs ce colcaie de eternele si fascinantele E-uri, un intelectual ce si-a curbat mintea incercand sa rezolve probleme presante, si aprozarul - un loc mitic unde te invaluie o blanda si ipocrita caldura umana. Cred ca domnul Cartarescu ar fi trebuit sa scrie un basm postmodern (urmand ideiile de mai sus) deoarece articolul sau este mult prea general si lipsit de consistenta.

Nu cred ca suntem mai isterici decat americanii (de exemplu), poate doar mai patetici si mai pupincuristi, mai prinsi intre oglinzi paralele de jocul complexelor culturale (superioritate, inferioritate, mediocritate). Credem in amerliorarea, poate chiar si metamorfozarea radicala a societatii, vedem mizeria in care traim dar nu avem curajul de a veni in intampinarea realitatii, de a cauta raspunsuri adecvate problemelor pe care le intalnim si de ai incuraja si pe altii sa procedeze la fel. Nu folosim orice ocazie pentru a invata si pentru ne impartasi experientele. Nu avem incredere in fortele propii iar acest lucru genereaza o exasperanta tendinta de a crede ca suntem condamnati sa supravietuim in mars, drept jalnice animale de turma, neputincioase in stiinta traiului drept. De aici, nu mai e mult pana la o gandire stereotipa, gaunoasa: ungurii se ajuta intre ei, tiganii mananca lebede, romanii sug ciorapul marilor licurici, etc.

Probabil ca anii de communism si zbuciumul perioadei postcomuniste au minat si zdruncinat serios trasaturile romanilor. Inteleg ca unii se complac cu idea ca nu sunt atat de importanti oamenii in sine, ci mai degraba circumstantele pe care acestia le traiesc, care difera de la o comunitate la alta. Dar mai deranjant este faptul ca, la fel ca in vremurile copilariei, ne place sa ne jucam de-a v-ati ascunselea, imprumutand doar gesturile si imaginea exterioara a unor mari calitati.

Cei mai buni la acest joc sunt conducatorii nostrii. Desi credem ca sunt niste ticalosi, protejam propia lor stare de bine, deoarece avem nevoie de cat mai multe provocari din partea acestora- starea de explozie despre care vorbeste Cartarescu. Un stimul neplacut care creste in noi pofta de viata.